Programarea neuro–lingvistică ca teorie a comunicării

Abstract

Comunicarea nu este numai exterioară sau, cel puţin, nu rămâne odată cu evoluţia copilului spre adult, exterioară. Există pentru omul adult o comunicare interioară, o comunicare cu sine: ceea ce simţim, ceea ce spunem şi ceea ce ne imaginăm noi înşine adesea fără a o împărtăşi celorlalţi. Cum orice fel de comunicare este o acţiune, orice comunicare are efect atât asupra altora cât şi asupra noastră. De aici rezultă o putere deosebită: aceea de a comunica cu sine însuşi, cu resursele, înzestrările şi capacităţile ascunse sau latente ale propriului sine. Comportamentul şi sentimentele noastre şi ale altora îşi au originea în comunicare. Desigur, cine ştie să comunice bine poate comunica celorlalţi, indivizi, grupuri sau chiar mase, propriile sentimente, idei sau viziuni. Dar cine poate comunica bine cu sine îşi poate asigura o stare interioară de bine, fericire, bucurie, dragoste şi extaz. Felul în care trăim şi realizările noastre depind de modul în care comunicăm cu noi înşine. Dacă examinăm această comunicare cu sine sub aspectul care noi îl acordăm semnificaţiei evenimentelor sau întâmplărilor din viaţa noastră, putem înţelege mai bine situaţia din perspectiva interpretării pe care Mircea Eliade o dă Mioriţei. Adevărata şi poate singura noastră libertate, care funcţionează de altfel şi ca un principiu al creşterii, al maturizării, al evoluţiei este faptul că noi suntem cei care acordăm semnificaţiile, cei care, mai precis putem resemnifica. Pentru că nimic nu are altă semnificaţie decât aceea pe care i-o atribuim noi. Dacă suntem capabili să vedem în orice experienţă, chiar şi într-un eşec ceva semnificativ sau chiar avantajos pentru ceea ce urmărim, atunci ceea ce altădată simţurile interpretaseră ca plictiseală sau neplăcere, ca tristeţe sau durere, va fi resemnificat.