Idei cu privire la două moduri de exprimare a limbajului

Abstract

Structura noastră ontologică este alcătuită în așa mod încât să corespundă cu o arătare neîntreruptă într-o lume în care trăim alături de alții. Nu există nici o opțiune de nearătare, ne exprimăm împreună cu ceilalți, care se arată și ei pentru noi. Aceasta nu e o capacitate care ne-ar privilegia cumva, dar, mai curând, e o predispoziție ontologică. Noi ne arătăm chiar și atunci când nu suntem conștienți de asta. Fără să vrem, ne exprimăm. Înseamnă oare asta că arătarea nu ia în calcul voința? Totuși, uneori putem delibera înainte de a ne exprima într-un fel anume. Luată în totalitatea ei, arătarea reprezintă un fl ux continuu asupra căruia parțial putem interveni cu voința.